Limbajul şi comunicarea

Modalităţile de comunicare între indivizii unui grup alcătuiesc un limbaj. Deşi diferit de accepţia comună a termenului, limbajul canin se bazează în comunicarea cu ceilalţi indivizi, umani sau animali, pe expresivitatea semnalelor transmise. În acest context, părţile constitutive ale limbajului canin sunt: intonaţia, mimica, atitudinea şi postura, urmând a exemplifica pe larg semnificaţiile acestora.

Câinii comunică  atât intre ei, cât şi cu omul, prin semnale. Aceste semnale pot fi sonore (emisiunile vocale), posturale (diferite poziţii ale corpului, capului şi membrelor, urechilor şi cozii) şi mimica.

Atât la om cât şi la câine, limbajul îndeplineşte un dublu rol: de a comunica cu ceilaţi, dar şi de a reprezenta dispoziţia afectivă a individului, deşi funcţiile îndeplinite sunt mai multe, de aceea le vom enumera mai jos:

a)      funcţie de comunicare a unor stări, situaţii sau sentimente;

b)      funcţie simbolic–reprezentativă, de reprezentare a unor fenomene sau relaţii prin mimică, posturi, vocalizări;

c)      funcţie expresivă, de manifestare a unei stări de spirit;

d)     funcţie persuasivă, de inducere a unor stări emoţionale stăpânului sau congenerilor;

e)      funcţie reglatorie, de influenţare, prin conducere, a conduitei oamenilor din apropiere sau a congenerilor, pentru tranşarea conflictelor;

f)       funcţie ludică, de incitare la joacă.

Comunicarea intraspecifica

 

Exprimările vocale ale câinilor sunt pline de expresivitate şi au sens întotdeauna, cu condiţia să fim capabili să le interpretăm.

Intonaţia delimitează, în cazul vocalizărilor, sensul pe care câinele doreşte să-l dea exprimării sale. Astfel, semnalele vocale emise de câini pot fi catalogate în cinci categorii:

-          semnale infantile: plânsul, scheunatul şi scâncitul (sunt sunetele care solicită atenţia mamei);

-          sunete de avertizare: lătratul şi mârâitul;

-          sunete de solicitare: urlatul;

-          sunete de retragere: chelălăitul;

-          sunete de plăcere: oftatul, căscatul de plăcere (cu zgomot).

Prin intonaţie câinele exprimă: supărare, mirare, încântare, siguranţă de sine, dispoziţia curentă, solicitarea la joacă, nemulţumirea etc.

Dacă sistematizăm semnalele sonore după semnificaţie, putem distinge:

-          semnale sonore ce exprimă o dorinţă;

-          semnale sonore ce exprimă bucuria;

-          semnale sonore ce exprimă agresivitatea, frica, durerea fizică, invidia;

-          semnale sonore emise pentru a atrage atentia asupra găsirii unui obiect neobişnuit;

-          semnale sonore ce exprimă singurătatea.

Există mai multe feluri de emisiuni sonore la câine, cele mai sugestive exprimări ale speciei fiind emisiile vocale. Împreuna cu portul urechilor, al cozii şi cu posturile, ele semnifică limbajul[1] canin intraspecific :

Latratul poate semnifica surpriza, teama, bucuria, pericolul, agresivitatea, plictiseala, panica, invitaţia la joacă sau comunicarea cu omul sau cu alţi câini. Tonalitatea şi intensitatea lătratului indică semnificaţii diferite (nuanţe de exprimare) de cele enumerate mai sus.

Mârâitul reprezintă avertizarea sonoră a nemulţumirii faţă de o acţiune exterioară a unei persoane sau a unui alt animal, indicând pericolul de atac din partea câinelui, dacă acţiunea nu încetează.

Scâncitul  pe diferite tonalităţi indică fie o suferinţă, fie panică ori frică, ori este o avertizare rugătoare înspre stăpân, pentru a-i fi îndeplinită o dorinţă.

Urlatul  este un sunet cu origine ancestrală, din perioada în care câinele sălbatic trăia în haită; el poate fi emis ca o reacţie de răspuns către un congener care urlă, sau ca o reacţie anxioasă, de exemplu la câinii lăsaţi singuri într-un spaţiu închis. Fenomenul se petrece mai ales noaptea, dar câinii anxioşi urlă şi ziua. O emisiune sonoră asemănătoare urletului, deşi cu altă semnificaţie, este sunetul scos de unii câini care aud bucăţi muzicale; proprietarii interpretează aceste emisiuni sonore drept «cântat».

Oftatul - câinele oftează în momentele în care este mulţumit sau sătul, exprimându-şi satisfacţia, momentul fiind urmat, întotdeauna, de relaxare.

Schelălăitul reprezintă exprimarea fricii la câine, fie că aceasta se datorează primirii unei pedepse, fie că se sperie de o potenţială ameninţare.

La emisiunile sonore enumerate şi descrise mai sus, am mai adăuga căscatul, care este un sunet pe care câinele îl scoate în momentele de plictiseală, prin executarea actului fiziologic omonim, cât şi emisiunile vocale ale vârstei infantile, solicitatoare de atenţie; plânsul, scheunatul şi scâncitul.

Comunicarea posturală şi vizuală este folosită între câini pentru comunicarea la distanţe mici, spre deosebire de comunicarea vocală, ce serveşte mai ales comunicării la distanţă. Acest tip de comunicare se referă la portul urechilor, expresia gurii, expresia facială, aspectul părului de pe coamă şi din zona dorsală posterioară. Un câine alarmat ţine coada, urechile şi un picior ridicate. Posturile prietenoase şi de supunere ale câinilor domestici sunt: o privire insistentă, coborârea umerilor şi a urechilor, linsul feţei adversarului, linsul blănii şi labelor superiorului.

Privirea insistentă este un gest important pentru un animal care doreşte să ameninţe din priviri; el semnalizează că adversarul se expune unei situaţii periculoase, dacă nu dă atenţie acestei avertizari.

Cea mai explicită poziţie de supunere a unui câine este considerată cea în care câinii se rostogolesc pe spate, prezentandu-şi regiunea inghinală, cu sau fără urinare instantanee (obicei neotenic[2], pe care îl abordează puii când se prezintă adulţilor dintr-un grup). În situaţiile pasive, coada este ţinuta mai jos decât linia orizontală a corpului câinelui. In situaţiile de supunere necondiţionată, coada este ţinuta între picioare.

În multe cărţi de dresaj se întâlneşte ideea că un câine poate zâmbi sau rânji satisfacut, atunci când este fericit; în mod obiectiv,  această expresie este mai degrabă o altă exprimare a supunerii în cadrul ierarhiei de grup, ea nereprezentând altceva decât o grimasă, câinii nedispunând de muşchii faciali necesari pentru a exprima un zâmbet. Acesta expresie ar putea fi însă o copiere a zâmbetului, împrumutată de la om prin imitare, ea făcând parte din repertoriul comportamental al omului.

Si piloerecţia[3] poate servi ca indicator al agresivităţii unui câine: coama în erecţie indică furia, enervarea, pe când piloerecţia pe linia mediană posterioară indică frica.

Categoriile de semnale de comunicare întalnite la câine sunt sistematizate în Tabelul 1.

Tabelul 1: Categorii de semnale de comunicare emise de câini (prelucrare dupa K.Overall, 1997)

SEMNALUL	SEMNIFICAŢIA
Lătratul	Alertare, avertizare, solicitarea atenţiei.
Mârâitul	Avertizare, ţinere la distanţă.
Plânsul	Obicei et-epimeletic[4].
Scâncitul (scheunatul)	Obicei et-epimeletic.
Urlatul	Solicită contact social, situaţie de anxietate
Geamătul	Plăcere, mulţumire.
Coada şi urechile sus, un picior în faţă	Alertă, gata de participare.
Privire insistentă	Întrecere, încredere, solicită atenţie, apropierea distanţei.
Evitarea privirii	Frică, laşitate, respect, evitarea întrecerii (cu un partener de rang inferior.
Prezentarea abdomenului	Respect, relaxare.
Coada între picioare, la prezentarea abdomenului	Frică, supunere.
Coada lasată în jos la prezentarea abdomenului, urmată de urinare	Frică profundă, supunere.
Rânjet	Respect, semnal de ţinere la distantă
Piloerecţie	Stârnire asociată cu anxietatea, frica, agresiunea; semnal de ţinere la distanţă.
Piloerecţie restrânsă la zona gâtului sau cozii	Câine încrezator în puterile lui.
Postura încordată cu musculatura rigidă	Intenţia de a interacţiona cu alt câine.
Coada asupra liniei mediane	Încredere, stare normală de bine.
Coada balansată	Dorinţă de interacţiune.
Vârful cozii balansat	Încredere, interacţiune ofensivă.
Urechile înapoi	Frică.
Gâtul ridicat sau arcuit	Încredere, întrecere.
Urechile erecte	Alertă, întrecere.
Mârâit cu incisivii şi caninii expuşi	Încredere, agresivitate, ofensivă, ţinere la distanţă.
Corpul lăsat în jos	Apărare, apropierea distanţei, solicitare a atenţiei, respect.
Lingerea buzelor, plescăitul limbii	Solicitarea pactizarii, cerere a atenţiei, apropiere, anxietate (cu solicitarea liniştirii).
Labuţa anterioară ridicată	Apropiere a distanţei, respect, solicitare a atenţiei.
Labuţele în afara liniei corpului, săritura, balansarea codiţei	Invitaţie la joacă.
Poziţia de montă sau presarea cu labele pe spatele sau umerii altui câine	Întrecere, dominanţă.
Lingerea colţului gurii altui câine	Solicitare a atenţiei, respect, supunere.
Umflarea buccelor, cu scoaterea unui zgomot de pufnit	Anticipare (pozitivă sau negativă), anxietate.
Pocnitul sau clănţănitul falcilor	Capitulare, intenţie de a se supune.
Coada sub linia mediană a corpului	Lipsa de încredere, stare proastă, respect, frică.

Modul cum este purtată coada reprezintă starea de spirit a câinelui şi vom enumera mai jos poziţiile cozii şi semnificaţia portului respectiv:

-          poziţia dreaptă a cozii, cu vagi mişcări, denotă atenţie, încordare;

-          coada retrasă între picioare denotă frică, supunere;

-          coada lasată în jos, fără vlagă, indică o stare de boală;

-          coada ridicată indică o ameninţare şi intimidare a adversarului;

-          coada lasată în jos, cu uşor balans, indică supunere, indecizie;

-          coada pendulată uşor dreapta-stanga, cu intensitate variabilă, exprimă bucuria;

-          coada învartită în cerc, cu putere, exprimă bucuria extremă.

În ceea ce priveşte posturile urechilor, trei sunt poziţiile mai importante:

-          urechile ciulite, erecte, semnifică atenţie şi încordare;

-          urechile lipite de cap indică frica;

-          urechile lăsate pe spate exprimă bucuria şi supunerea.

Mimica feţei este indicatorul stării de spirit a animalului. Când câinele are urechile în poziţie relaxată, faţa destinsă, respiraţia normală, privirea prietenoasă şi jucauşă, atitudinea câinelui este una prietenoasă, fiind dispus la joacă. Câinele în stare de agitaţie sau concentrare are privirea fixă, urechile ciulite. Când are dinţii dezgoliţi, urechile erecte şi îndreptate spre înapoi, mârâind, câinele este gata de atac.

Câinele poate aborda posturi corporale, care să indice acţiunea pe care o va întreprinde, în momentul imediat următor:

-          poziţia culcat, încordat, cu uşor sprijin pe membrele anterioare şi trenul posterior uşor ridicat, urechile îndreptate spre înapoi, înseamnă că animalul este gata să sară la atac;

-          poziţia stând, cu pendulări alternative pe membrele anterioare, privire atentă, deschisă spre stăpân, înseamnă că animalul este gata de joacă;

-          corpul încordat, privirea fixă şi un picior anterior flexat în unghi drept este poziţia pontat.

Semnalele non-vocale pot fi sistematizate însă şi în funcţie de intenţiile comunicative ale câinelui, astfel:

1.      semnale descrescătoare la distanţă;

2.      semnale crescătoare la distanţă;

3.      un sistem mixt de semnale, din cele două prezentate anterior.

Sunt semnalele descrescătoare la distanţă (menite să întarească contactul cu alţi câini):

evitarea privirii adversarului;

grimasă de supunere, cu buzele trase înapoi şi orizontal;

culcarea urechilor, ghemuirea corpului şi fluturarea cozii;

plescăitul din limbă sau lingerea botului adversarului;

ridicarea labei într-o postură de solicitare;

rostogolitul.

Toate aceste posturi sunt aratate omului, dar nu toate sunt arătate câinilor (de ex. grimasa cu retracţia verticală a buzelor este aratată numai omului, fiind în egală măsură şi un mijloc al comunicării interspecifice om-câine), animalul încercând să imite zâmbetul uman.

Sunt semnalele crescătoare la distantaţă (destinate să minimalizeze contactul şi interacţiunile):

1.      arătarea colţilor, urmată sau nu de mârâit;

2.      urechi erecte, îndreptate spre înapoi, perfect lipite de cap;

3.      schimbări în postura capului şi corpului, cu contractura muşchilor;

4.      piloerecţia;

5.      scurmarea pământului urmată de urinat;

6.      coada ţinută erect, în jos, ameninţător, imobilă.

Semnalele mixte conţin un amestec de semnale din cele enumerate mai sus; în funcţie de context, în funcţie de expresia feţei şi a posturilor abordate, proprietarul îşi poate da seama dacă va apărea sau nu un conflict între câinele său şi un alt animal.

Cunoaşterea îndeaproape a ”limbajului canin” non-vocal facilitează interrelaţia comportamentală om-câine, dorinţele sau atitudinile câinelui comportând o interpretare adecvată .

---

[1] folosirea termenului de “limbaj”, atunci când este vorba de modalităţile de exprimare ale animalelor este destul de controversată printre specialişti, unii dintre aceştia considerând limbajul ca apanaj al omului, deşi termenul capătă tot mai mult teren, în ultima vreme;

[2] neotenic – din perioada copilăriei;

[3] piloerecţia – ridicarea (zburlirea) părului;

[4] et-epimeletic: de solicitare a atenţiei;